dupa-amiaza unui papanas fericit

la radio e ray charles cu georgia on my mind, iar gandul imi zboara la weekend-ul trecut. la vinerea cand am stat la o masa mica, inghesuita, unde am mancat cel mai bun papanas-verde si am zambit mult.

rezist, dar pana cand?

cadourile pentru ai mei dragi, ghetele in caz ca ploua, adidasii in caz ca e mai cald, rochiile in caz ca ies cu fetele, puloverele in caz ca stau mai mult pe afara, laptopul daca vreau sa scriu o poveste de sarbatori, romanul finlandez pe care l-am cumparat cu 10 lei de la batrana din fata de la mega, ochelarii de soare, fesuri, fulare, nurofen si strepsils, toate inghesuite in portbagaj si pornesc la drum.

bine, multumesc

tu si intrebarile tale incomode, cu acel superficial ce mai faci.

caut dimineata cu miros de gel de dus

ma urc pe graba in autobuz si stau in picioare la mijloc, nu as vrea sa ating pe nimeni, nici macar din greseala. dupa aia va trebui sa ma scuz si nu am chef sa vorbesc cu cineva azi. pe scaun sta un batran ponosit, poarta o sapca albastra cu o umbrela desenata pe ea, pe care scrie P.P.P.S.

100

aprilie 2013
imi vine sa strig, dar ca sa imi distrag singura atentia incep sa citesc a mia oara textul pe care il lipisem impreuna cu un an in urma pe peretele din stanga: “in this house we are real we make mistakes we say I'm sorry we give hugs we have fun we forgive we do really loud we are patient we love”.